Tagore, artist al umbrei și al luminii
Sunt
zeci de ani de când nu am mai fost într-o universitate, implicată
fiind. Nici nu mi-a lipsit, nici nu i-am lipsit. Nici nu am căutat-o,
nici nu m-a căutat, drumurile noastre fiind clar diferite. Însă azi am
regăsit acea atmosferă caldă de demult, de pe când Didi era într-o sală
de curs și noi o înconjuram cu respect și devotament, curiozitate. Căci
aceasta e atmosfera de la Departamentul de Studii Asiatice al
Universității Româno-Americane. Studenți implicați voluntar în
activități, un voluntariat serios, profesionist și un director al
departamentului, domnul Serban Georgescu, coordonator entuziast și
antrenant în diverse proiecte. Oameni care zâmbesc - profesori și
studenți - , oameni legați între ei prin pasiunea pentru ce fac,
indiferent de vârstă, indiferent de loc - catedră sau bancă. Un
prorector care stă alături de studenți, domnul Tudor Edu, cu naturalețe,
așa cum ai sta alături de viitori colegi. O temă - pictura lui Tagore -
un alt univers, total diferit de cel al lumii actuale. Pentru că rolul
școlii e de a educa, pentru ca omenirea să nu se mai nimicească în
războaie. Pentru că numai prin educație, cultură, poți fi mai bun.
De aceea, noi, astăzi, am mai așezat o scară și încă o scară și încă una, pentru a ajunge la cerul pe care-l căuta Tagore dar pe care a încercat să-l ajungă și Brâncuși cu Coloana Infinitului.
Atemporală
precum genialitatea lui Tagore, pictura lui a depășit secolele,
subiectul fiind abordat sub îndrumarea lui Didi - Amita Bhose, pe când
eram studentă. Studiul, apărut în Literatorul, în 1992 și fulgurant în
Biblioteca Bucureștilor (prin 2012-20013, cred), l-am dedicat azi lui
Didi, un omagiu adus profesoarei mele, cea care a avut răbdare, timp,
simț pedagogic, pentru a ne îndruma, a ne încuraja. Și dragoste a avut
pentru noi, multă dragoste.
Am vizitat apoi etajul departamentului, cu sălile care se aflau acum în
reorganizări, nerăbdătoare să-și reprimească fizic cursanții, am intrat
în sala Centrului de studii indiene și am văzut mobilierul, tabla
inteligentă, imensa bibliotecă plină cu cărțile donate de Ambasada
Indiei la București și gândul m-a dus, bineînțeles, tot la Didi, care se
plimba zilnic cu materialele didactice la Universitate, dus-întors, și
ținea cursurile Centrului de studii înființat la Universitatea București
în 1991 în sălile care se nimereau a fi libere, îndurând umilința de a
fi ținută la uși și aceasta numai din dragoste pentru studenții săi. Și
mi-am zis că o, Doamne, ce de lucruri ar fi făcut Didi într-un astfel de
loc, ce de semințe ar fi sădit în sufletele tinerilor. M-am bucurat
însă că un loc din bibliotecă va fi de azi înainte plin cu cărțile sale,
pentru cei ce vor dori să știe mai mult. Și m-am bucurat și am fost
recunoscătoare zilei de azi, care mi-a purtat pașii spre un loc care-și
respectă studenții - și nu zic de complezență, că am văzut cu ochiul
liber. Și poate cândva limba bengali, limba maternă a lui Didi se va
auzi iarăși într-o sală de curs, și poate că vor fi tineri care vor
asculta limba melodioasă cu priviri vii, așa cum erau ale celor de azi.
Mulțumesc
pentru ocazia și bucuria de a fi astăzi în lumea care lui Didi i-a fost
interzisă după Revoluție, lumea pe care a iubit-o și respectat-o: cea a
sădirii semințelor cunoașterii.
Mulțumesc
întregii echipe care astăzi s-a implicat pentru ca transmiterea,
sonorul, cadrele, totul să fie așa cum trebuie, tehnic, o altă latură a
voluntariatului entuziast.
Mulțumesc
domnului rector Iliuță Costel Negricea, domnului prorector Tudor Edu și
domnului Șerban Georgescu pentru că, prin atitudinea și deschiderea
dumnealor aduc cultura universală în inima noastră.
Și
nu în ultimul rând, mulțumesc Ambasadei Indiei în România, în mod
special Excelenței sale, domnul Rahul Shrivastava, pentru implicare,
alături de echipa Universității. Chiar dacă evenimentele recente nu i-au
permis să fie prezent fizic, știm că ne este alături.
Comments
Post a Comment